Cadrul internațional

S1. Politici & legislație la nivel internațional

  1. Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (CCONUSC/UNFCCC, în engleză)

Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice a fost semnată la Rio de Janeiro în la data de 5 iunie 1992 și a intrat în vigoare la 21 mai 1994.

Care este obiectivul principal al UNFCCC?

Obiectivul principal al Convenţiei este „stabilizarea concentraţiilor gazelor cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să împiedice perturbarea antropică periculoasă a sistemului climatic”. Acesta afirmă că „un astfel de nivel ar trebui atins într-un interval de timp suficient pentru a permite ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările climatice, pentru a se asigura că producția alimentară nu este amenințată și pentru a permite dezvoltării economice să se desfășoare într-un mod durabil”.

UNFCCC nu conţine angajamente în cifre şi detaliate pentru fiecare ţară în materie de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Care sunt principiile care stau la baza Convenției?

Convenţia-cadru reprezintă o contribuţie importantă la stabilirea unor principii-cheie în lupta mondială împotriva schimbărilor climatice, după cum urmează:

1. Principiul „responsabilității comune, dar diferențiate care le revin Părților și capacitățile aferente”

Toate statele lumii au îndatorirea de a ocroti sistemul climatic în interesul generațiilor prezente și viitoare. Însă, statele-părți dezvoltate au obligația de a depune un efort însemnat în lupta împotriva schimbărilor lor climatice și a efectelor lor nefaste, întrucât acestea generează și cea mai mare cantitate de emisii de gaze cu efect de seră.

2. Principiul specificității

Acest principiu impune necesitatea de a ține cont de de nevoile specifice și de situația specială a statelor-părți în curs de dezvoltare, mai ales a celor are sunt deosebit de vulnerabile la efectele nefaste ale schimbărilor climatice, precum si acelor state-părți cărora Convenția le-ar impune o sarcină disproporțională sau anormală.

3. Principiul precauției

Acest principiu impune în sarcina Părților luarea de măsuri de precauție pentru a prevedea, a preveni sau a atenua cauzele schimbărilor climatice și a limita efectele nefaste ale acestora.

4. Principiul dezvoltării durabile

Potrivit Convenției, Părțile au atât dreptul să acționeze pentru o dezvoltare durabilă, cât și obligația de a se ocupa în mod efectiv de aceasta. Astfel, politicile și măsurile destinate protejării sistemului climatic împotriva schimbărilor provocate de om trebuie sa fie adaptate la situația proprie a fiecărei Părți și să fie integrate în programele naționale de dezvoltare.

5. Principiul eforturilor economice comune

Potrivit Convenției, Părțile au atât sarcina să lucreze de comun acord la un sistem economic internațional deschis care să conducă la o creștere economică și la o dezvoltare durabilă a tuturor Părților, în special a statelor-părți în curs de dezvoltare, pentru a le permite să studieze mai bine problemele puse de schimbările climatice. Trebuie să se evite ca măsurile luate pentru a lupta împotriva schimbărilor climatice, inclusiv măsurile unilaterale, să constituie un mijloc de impunere a unor discriminări arbitrare sau nejustificate pe planul comerțului internațional sau a unor obstacole deghizate în cale acestui comerț.

Ce obligații au statele părți potrivit UNFCCC?

Statele constituite Părţi ale UNFCCC, au obligaţia printre altele:

a) Să elaboreze, să actualizeze periodic, să publice, şi să transmită către Secretariatul acestei
Convenţii inventarele naţionale ale emisiilor de gaze cu efect de seră;

b) Să elaboreze documente programatice la nivel naţional pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră şi creşterea capacităţii naturale de absorbţie a CO2 din atmosferă, precum şi măsuri ce vizează facilitarea adaptării corespunzătoare la efectele schimbărilor climatice;

c) Să integreze problematica schimbărilor climatice în politicile şi acţiunile de dezvoltare economică şi socială şi de protecţie a mediului.

Ce prevede în materia finanțării activităților legate de schimbările climatice?

Finanțarea combaterii schimbărilor climatice se referă la finanțarea locală, națională sau transnațională – provenită din surse publice, private și alternative de finanțare – care vizează sprijinirea acțiunilor de atenuare și adaptare care vor aborda schimbările climatice.

Națiunile industrializate sunt de acord, în temeiul Convenției, să sprijine activitățile legate de schimbările climatice din țările în curs de dezvoltare prin acordarea de sprijin financiar pentru acțiunile privind schimbările climatice – dincolo de orice asistență financiară pe care o oferă deja acestor țări. Prin Convenție a fost instituit un sistem de granturi și împrumuturi ce este gestionat de Fondul global de mediu. Țările industrializate sunt de acord cu transferul de tehnologii către națiunile mai puțin avansate.

Ce prevede în privința conștientizării problematicii schimbărilor climatice?

De asemenea, Convenţia-cadru a contribuit la o mai mare sensibilizare a publicului cu privire la aspectele legate de schimbările climatice.

Astfel, Părțile s-au angajat să  încurajeze și să faciliteze, raportat la propria legislație și potrivit capacității acestora:

  1. elaborarea și aplicarea de programe de educație și de sensibilizare a publicului asupra schimbărilor climatice și a efectelor acestora;
  2. accesul publicului la informațiile privind schimbările climatice și efectele lor;
  3. participarea publicului la examinarea schimbărilor climatice și a efectelor lor și punerea la punct de masuri corespunzatoare pentru a face fata acestora;
  4. formarea de personal știintific, tehnic și administrativ;

De asemenea, Părțile s-au obligat să susțină prin cooperarea lor și să încurajeze la nivel internațional, recurgând, dacă este cazul, la organismele existente, realizarea și schimbul de:

  1. materiale educative și destinate sensibilizării publicului la schimbările climatice și la efectele acestora;
  2. programe de educație și formare, inclusiv prin consolidarea organismelor naționale și prin schimbul sau detașarea de personal însărcinat să formeze experți în materie, mai ales pentru țările în curs de dezvoltare.

 

        B. Protocolul de la Kyoto (KP)

Protocolul de la Kyoto reprezintă un instrument legal subsidiar UNFCCC și un pas important lupta împotriva încălzirii globale. Negocierea lui a fost iniţiată la cea de-a III-a conferinţă a Părţilor (COP3), la Berlin, în 1995, urmare a faptului că măsurile prevăzute în Convenţie nu erau eficiente. Protocolul de la Kyoto a fost adoptat la data de 11 decembrie 1997, după îndelungate lucrări și discuții între Părțile UNFCCC.

Care este obiectivul Protocolului de la Kyoto?

Obiectivul principal stabilit prin Protocolului de la Kyoto a fost acela de a controla emisiile principalelor gaze cu efect de seră antropice în moduri care reflectă diferențele naționale în ceea ce privește emisiile de GES și capacitatea de a realiza reducerile. Pe scurt, Protocolul de la Kyoto operaționalizează Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice prin angajarea țărilor industrializate și a economiilor în tranziția către limitarea și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) în conformitate cu obiectivele individuale convenite. Convenția în sine solicită doar țărilor respective să adopte politici și măsuri privind atenuarea efectelor și să raporteze periodic.

Protocolul de la Kyoto se bazează pe principiile și dispozițiile UNFCCC și urmează structura sa bazată pe anexe. Protocolul impune obligații pentru țările dezvoltate în conformitate cu principiul „responsabilității comune, dar diferențiate”, deoarece recunoaște că acestea sunt în mare măsură responsabile pentru nivelurile actuale ridicate de emisii de gaze cu efect de seră din atmosferă.

Cele şase gaze cu efect de seră reglementate de Protocolul de la Kyoto şi prevăzute în Anexa A a acestuia sunt:

  1. dioxid de carbon – CO2;
  2. metan – CH4;
  3. protoxid de azot – N2O;
  4. hidrofluorocarburi – HFC-uri;
  5. perfluorocarburi – PFC-uri;
  6. hexafluorură de sulf – SF6.

Dintre aceste gaze, dioxidul de carbon este eliberat în atmosferă în cea mai mare cantitate. Deși se află în cantități mai mici, metanul captează mult mai multă căldură decât dioxidul de carbon.

Care sunt modurile de reducere a emisiilor GES propuse de Protocolul de la Kyoto?

În vederea atingerii obiectivelor de reducere a emisiilor, protocolul propune diverse  abordări:

  • de consolidare sau de punere în aplicare a unor politici naţionale de reducere a emisiilor, în concordanță cu circumstanțele naționale cum ar fi:
    • mărirea eficientei energetice în sectoarele semnificative ale economiei naţionale;
    • protecţia şi sporirea mijloacelor de absorbţie şi a rezervoarelor de acumulare a gazelor cu efect de sera, care nu sunt reglementate de Protocolul de la Montreal, luând în considerare angajamentele rezultate din acorduri de mediu internaţionale relevante, promovarea practicilor de gospodărire durabilă a pădurilor, împădurirea şi reîmpădurirea;
    • promovarea unor forme durabile de agricultură;
    • cercetarea, promovarea, valorificarea şi folosirea tot mai mare a formelor noi de energie regenerabilă, a tehnologiilor de reţinere a dioxidului de carbon şi a tehnologiilor noi, avansate, favorabile protecţiei mediului;
    • reducerea progresivă sau eliminarea treptată a imperfectiunilor pieţei, stimularea fiscală, reducerea de taxe şi acordarea de subvenţii în toate sectoarele producătoare de gaze cu efect de seră, precum şi aplicarea instrumentelor de piaţă;
    • încurajarea reformelor adecvate în sectoarele semnificative vizate în promovarea politicilor şi măsurilor care limitează şi reduc emisiile de gaze cu efect de seră, nereglementate de Protocolul de la Montreal;
    • măsuri de limitare şi/sau de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, nereglementate de Protocolul de la Montreal, în sectorul de transport;
    • limitarea şi/sau reducerea emisiilor de metan prin recuperare şi folosire în managementul deşeurilor, precum şi în producerea, transportul şi distribuţia energiei;
  • de cooperare cu celelalte părţi contractante pentru mărirea eficienței individuale şi combinate a politicilor şi măsurilor adoptate (schimb de experienţă sau de informaţii, coordonarea politicilor naţionale prin intermediul autorizaţiilor privind emisiile, punerea în aplicare comună, un mecanism de dezvoltare nepoluantă).

Care sunt mecanismele de flexibilitate propuse de Protocolul de la Kyoto în scopul reducerii emisiilor GES?

 În scopul atingerii obiectivelor de reducere a emisiilor, Protocolul propune următoarele mecanisme de flexibilitate:

  1. Mecanismul dezvoltării nepoluante (CDM)
    • Părțile neincluse în Anexa nr. I a UNFCCC pot fi asistate în realizarea dezvoltării durabile, astfel încât să contribuie la îndeplinirea obiectivelor finale ale Convenţiei;
    • Părțile incluse în Anexa nr. I a UNFCCC pot fi asistate în realizarea conformității cu angajamentele de limitare cuantificata şi de reducere a emisiilor;
  2. Implementarea în comun (JI)
    • O Parte din țările incluse în Anexa I a UNFCCC (cu o obligaţiune inclusă în Anexa B a Protocolului de la Kyoto) pot implementa un proiect pentru reducerea emisiilor sau un proiect care intensifică eliminarea gazelor de seră prin absorbţie pe teritoriul alte ţări din Anexa I (cu obligaţiune inclusă în Anexa B a Protocolului) şi să calculeze unităţile de reducere a emisiilor cu scopul atingerii ţintelor Kyoto. Partea din Anexa I a UNFCCC poate autoriza participarea persoanelor juridice în proiecte JI.
  3. Comercializarea internațională a emisiilor (IET)
    • Părţile din Anexa I a UNFCCC pot obţine unităţi de reducere a emisiilor de la alte Părţi din Anexa I pentru a fi utilizate pentru atingerea ţintelor conform Protocolului de la Kyoto. Acest lucru abilitează Părţile să utilizeze oportunităţile cheltuielilor mai mici de reducere a emisiilor. O astfel de comercializare va fi suplimentară acţiunilor interne care au ca scop îndeplinirea angajamentelor de limitare cantitativă şi de reducere a emisiilor în baza acestui articol.

Care sunt perioadele de angajament ale Protocolului de la Kyoto?

Protocolul de la Kyoto este împărțit în două perioade de angajament:

În prima perioadă de angajament (2008-2012), emisiile totale ale ţărilor dezvoltate trebuiau reduse cu cel puţin 5 % în raport cu nivelurile din 1990. Pentru prima perioadă de angajament a Protocolului de la Kyoto, Comunitatea Europeană (CE) a convenit să-şi reducă, până în 2008-2012, emisiile de gaze cu efect de seră (GES) cu 8% faţă de nivelul din anul de referinţă.

A doua perioadă de angajament sub Protocolul de la Kyoto a fost stabilită prin prevederile „Amendamentului de la Doha” şi vizează intervalul 2013 – 2020. Pentru cea de a doua perioadă de angajament a Protocolului de la Kyoto, Uniunea Europeană (UE) şi-a luat angajamentul de a reduce emisiile cu 20 % în raport cu nivelurile din 1990.

Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare pe plan internaţional la data de 16 februarie 2005, respectiv la 90 de zile după data la care nu mai puțin de 55 de țări l-au ratificat, inclusiv țările dezvoltate ale căror emisii totale au reprezentat cel puțin 55% din totalul emisiilor de dioxid de carbon în 1990.

 

       C. Acordul de la Paris (PA)

Acordul de la Paris (2015) reprezintă un punct de referință în procesul multilateral de combatere a schimbărilor climatice deoarece, pentru prima dată, un acord cu caracter obligatoriu reunește toate națiunile într-o cauză comună de a întreprinde eforturi ambițioase pentru a atenua impactul schimbărilor climatice și de a se adapta la efectele acestora.

Acordul a fost adoptat la cea de a 21-a Conferință a părților la UNFCCC (COP21), de la Paris, în 12 decembrie 2015. Acordul a intrat în vigoare la 4 noiembrie 2016, când cel puțin 55 de părți care reprezintă cel puțin 55 % din emisiile mondiale l-au ratificat. Până în prezent, 192 dintre cele 197 de părți la UNFCCC și-au depus la ONU instrumentele de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.

Care este scopul și care sunt obiectivele principale ale Acordului?

Acordul de la Paris are drept scop consolidarea răspunsului global la amenințarea reprezentată de schimbările climatice, în contextul dezvoltării durabile și al eforturilor de eradicare a sărăciei, pe baza a trei obiective majore.

Primul obiectiv al Acordului vizează creșterea temperaturii medii mondiale la o valoare „cu mult sub” 2 °C față de nivelurile preindustriale și de a încuraja eforturile de atenuare a impactului schimbărilor climatice pentru a limita „și mai mult” creșterea temperaturii medii mondiale la 1,5 °C față de nivelurile respective („obiectivul pe termen lung privind temperatura”). Obiectivul privind limitarea creșterii temperaturii la 1,5 C a fost convenit pentru a conduce la obiective mai ambițioase și pentru a evidenția preocupările țărilor celor mai vulnerabile care se confruntă deja cu impactul schimbărilor climatice.

Al doilea obiectiv privește creșterea capacității de adaptare la efectele negative ale schimbărilor climatice și de încurajare a rezistenței la schimbările climatice și a dezvoltării cu un nivel scăzut de emisii de gaze cu efect de seră, într-un mod care nu pune în pericol producția alimentară („obiectivul privind adaptarea”).

Al treilea obiectiv urmărește asigurarea coerenței fluxurilor financiare cu o traiectorie către emisii scăzute de GES și o dezvoltare rezilientă la schimbările climatice este esențială pentru combaterea amenințării schimbărilor climatice („obiectivul privind finanțarea climatică”).

Cum funcționează pe scurt Acordul?

Acordul de la Paris nu introduce obiective obligatorii de reducere a emisiilor pentru părțile semnatare, ci impune, mai degrabă, contribuții stabilite la nivel național (NDC- national determined contributions) la realizarea obiectivului mondial de limitare a creșterii temperaturii la nivel global. Aceste contribuții funcționează pe baza unui ciclu de 5 ani și includ atât reducerile realizate la sursă în ceea ce privește emisiile provocate de activitatea umană, cât și absorbțiile de gaze cu efect de seră („absorbanții de carbon”). Părțile comunică, de asemenea, în cadrul NDC-urilor, acțiunile pe care le vor întreprinde pentru a consolida reziliența în vederea adaptării la impactul temperaturilor în creștere.

Totodată, pentru o mai bună încadrare a eforturilor în vederea atingerii obiectivului pe termen lung, Acordul de la Paris invită Părțile să formuleze și să prezinte strategii de dezvoltare pe termen lung pentru emisii scăzute de gaze cu efect de seră (LT-LEDS).

Aceste strategii oferă un orizont pe termen lung în vederea aplicării contribuțiilor stabilite la nivel național. Spre deosebire de NDC-uri, LT-LEDS nu sunt obligatorii. Cu toate acestea, ele plasează NDC-urile în contextul priorităților de planificare și dezvoltare pe termen lung, oferind o viziune și o direcție pentru dezvoltarea viitoare.

Cum se sprijină Părțile în atingerea obiectivelor climatice?

Acordul de la Paris creează un cadru pentru sprijin din punct de vedere financiar, al transferului de tehnologie și de consolidare a capacităților.

Finanțe

Acordul de la Paris reafirmă faptul că țările dezvoltate ar trebui să preia conducerea în furnizarea de asistență financiară țărilor vulnerabile, încurajând în același timp, pentru prima dată, și contribuțiile voluntare ale altor părți. Este nevoie de finanțare pentru atenuarea schimbărilor climatice, deoarece sunt necesare investiții la scară largă pentru a reduce semnificativ emisiile. Finanțarea combaterii schimbărilor climatice este la fel de importantă pentru adaptare, deoarece sunt necesare resurse financiare semnificative pentru a se adapta la efectele negative și pentru a reduce impactul schimbărilor climatice.

Transferul de tehnologie

Acordul de la Paris creează cad rul pentru a realiza pe deplin dezvoltarea și transferul de tehnologie, atât pentru a îmbunătăți rezistența la schimbările climatice, cât și pentru a reduce emisiile de GES. Acesta stabilește un cadru tehnologic pentru a oferi orientări generale în scopul bunei funcționări a mecanismului tehnologic.

Consolidarea capacităților

Acordul de la Paris pune un accent deosebit pe consolidarea capacităților legate de climă pentru țările în curs de dezvoltare și solicită tuturor țărilor dezvoltate să intensifice sprijinul pentru acțiunile de consolidare a capacităților în țările în curs de dezvoltare.

Cum este urmărit progresul Părților în atingerea obiectivelor?

Acordul instituie un cadru îmbunătățit de transparență și de responsabilitate (ETF). Astfel, începând din 2024, țările vor raporta în mod transparent acțiunile întreprinse și progresele înregistrate în ceea ce privește atenuarea schimbărilor climatice, măsurile de adaptare și sprijinul acordat sau primit. Acesta prevede, de asemenea, proceduri internaționale pentru revizuirea rapoartelor prezentate.

Acordul prevede prezentarea la fiecare doi ani de către toate părțile a inventarelor naționale ale gazelor cu efect de seră și a informațiilor necesare pentru a urmări progresul acestora, o expertiză tehnică, o analiză multilaterală a progreselor înregistrate de părți și un cadru pentru facilitarea punerii în aplicare a mecanismului și pentru promovarea conformității.

Totodată, începând din 2023, părțile vor realiza, la fiecare 5 ani, un „bilanț la nivel mondial”, pentru a analiza progresele înregistrate în reducerea emisiilor, adaptarea la schimbările climatice, precum și sprijinul acordat și primit având în vedere obiectivele pe termen lung ale Acordului de la Paris.